Nu stiu de ce titlul se numeste asa. Nu cred ca are vreo legatura. De fapt ce scriu aici n-o sa semene si n-o sa lege de nimic de pana acum. Sau poate de ceva, ancestral.. Postul asta n-o sa fie scris de mine, desi sunt mainile mele cele care tasteaza, creierul meu cel care dicteaza. Cu toate astea nu sunt eu. Nu stiu nici daca sunt vechea eu, sau neo-eu.E un oarecare eu al meu. Nu-mi pasa daca va ametesc, daca nu intelegi nimic, eu scriu. De fapt v-am mai zis ca nu eu scriu.
Am o senzatie de stiu-nu stiu, vreau-nu vreau. Nu stiu ce vreau sa stiu sau sa nu stiu. Cert e ca nu vreau nimic. (Habibi nu te gandi la ziua de azi, treaba aia cu fetele, n-are nici ce-a mai mica legatura) Ce stiu e ca am obosit, dar un fel de oboseala launtrica, a eului. Am obosit sa fiu eu? Mi-e frica sa nu par prefacuta cand spun asta. Cert e ca mi-e pofta sa stau saptamani intregi in pat. La orizontala.
Da, asta vreau. Sa nu ma uit la televizor, sa nu dorm, ci doar sa stau. Imi doresc sa fiu statica. Sa ma uit in gol, sa-mi fuga mintea, sa aud o ploaie, sa miroasa frumos. Imi doresc sa fiu singura? E relativa treaba cu singuratatea asta, singura sunt si cand ma duc la toaleta, singura sunt la parinti, singura am fost si singura o sa fiu. E doar o chestie de moment. Va reamintesc ca nu sunt eu cea care scrie. Probabil am dubla personalitate. Revenind la singuratatea asta, n-am fost niciodata singura. Sunt inconjurata permanent de vise, ganduri, oameni, idei, frumos, urat, bun si rau si lista poate continua.
Raportandu-ma la trecut, ma simt tacuta. Trecut tacut, trecuta si tacuta. Nu, trecutul n-a fost tacut. Imi place jocul asta de cuvinte. Raportandu-ma la prezent, trecutul a fost..zbuciumat. A fost..ca un copil suferind de hiperactivitate, care acum s-a oprit brusc. S-a oprit si a intrat intr-un moment de senilitate in care se uita pierdut spre cer,dupa particule invizibile plutind prin are si care fredoneaza un cantec neinteles leganandu-se usor de pe un picior pe altul. Toata imaginea asta vazuta cu incetinitorul, din cand in cand, apasand gresit pe butonul de repede-inainte.
Deci trecutul n-a fost tacut, eu am fost tacuta. N-am vorbit. Am tacut. Apoi brusc, am invatat sa vorbesc. Si vorba mea a fost inteleasa. Desi vorbesc acum mai mult ca oricand, sunt tacuta. Dar nu in privinta exprimarii punctului meu de vedere. NU. Acolo bat campii cu gratie. La fel ca si acum. Simt ca ceva urla in mine, si as putea sa urlu si fizic, poate asa n-as mai fi tacuta. M-am gandit sa scriu, sau sa spun pur si simplu ceea ce vreau sa urlu, dar nu merge.
Nici macar nu stiu ce vreau sa urlu, iar apoi, treaba asta pur si simplu nu merge decat..racnita, urlata, tipata din toti rarunchii mei. DA! Sa Simt ca imi pocnesc venele pe fata si toata fata mi se inroseste iar gatul mi se usuca iar apoi imi dau lacrimile. Si din momentul in care racnesc cu toata puterea mea, sa izbucnesc in plans. Asta da senzatie! Iar eu, urland si plangand, sa ma aplec si sa strang pamantul in pumni.
Imi place sa ma cred puternica, dar in acelasi timp sa fiu constienta de slabiciunile mele. Adica sa nu ma ascund in spatele unui paravan pe care scrie “FIER-BETON”, iar inauntru sa fie vata de zahar. Asa o sa-mi invat si copilul. Sa fie puternic, sa nu se lase daramat, sa nu fie dezamagit. Voi fi o mama perfecta. Asa imi place sa cred. Voi fi cea mai frumoasa mama, si mai iubita si perfecta! Si nu voi naste niciodata. Nu vreau un copil, dar voi fi, o mama adevarata. Voi fi cea mai dulce sotie, care va iubi si nu va fi egoista, dar va hrani egoismul sotului. Nu voi si un robot. Voi fi femeia care va fi respectata pentru ce este si nu pentru ceea ce face.
Si nu ma voi casatori niciodata. Voi fi desteapta si frumoasa, si apoi voi muri. O sa mor devreme. Asa e mai bine, devreme. Te trezesti devrme, ti-e somn, dar ai mai mult timp pentru ce ai de facut. Nu m-am nascut devreme, dar nici tarziu, m-am nascut dupamiaza, deci jumatate de zi am pierdut-o din viata, asa incat voi muri mai devreme. Asa trebuie! Mor devreme, ca sa nu pierd jumatate de zi din moarte. O sa incetez din a mai trai si voi incepe sa mor. Apoi dupa ce imi voi muri moartea, voi incepe sa imi mor viata.
Si toate astea ar trebui sa se raporteze la ceva. Si daca eul meu nu va mai fi, si nici al tau, atunci la cine? Viata si timpul si spatiul si totul se raporteaza la viata? LA timp? Si la spatiu? Care sunt reperele noastre, sau ale vietii?
Sa iau un exemplu. Un autobuz face acelasi traseu in fiecare zi. IN fiecare zi trece pe langa un semafor. Deci putem anticipa trecerea autobuzului pe langa semafor. Stim ce va fi in viitor: autobuzul va trece pe langa semafor. Exclud situatiile exceptie cand se asfalteaza strada si traseul autobuzului este deviat, si deci nu va mai trece pe langa semafor. Stim viitorul, autobuzul va trece pe langa semafor, stim prezentul momentului cand autobuzul trece pe langa semafor, si stim si trecutul, raportandu-ne la momentul in care autobuzul trece pe langa semafor, deci autobuzul a trecut pe langa semafor.
In toate acestea, sa folosim acum infinitivul, autobuzul a trece pe langa semafor. Punctul nostru de reper este semaforul, autobuzul isi efectueaza traseul zilnic. Intre toate aceste va trece, trece si a trecut, care este legatura? Autobuzul sau semaforul? La ce se raporteaza trecutul,prezentul si viitorul? La moment? La trecut? La amintire? Vom fi amandoi in autobuz sau vom fi la semafor?
Evitand in a ma face extraodrinar de plictisitoare, inchei aici,
A voastra nu-eu, intortocheata si de neinteles.
Leave a Comment