De când mă ştiu vorbesc despre fericire. Este unul din cele mai frumoase sentimente pe care le poate avea cineva…. Dar eu nu sunt fericită în ultima perioadă. Tristeţea îmi învăluie sufletul cu lacrimi şi suspine.Gânduri străine îmi pătrund în minte şi îmi şoptesc lucruri pe care nu le-aş spune eu niciodată.
Visele târzii din noapte deja au devenit coşmaruri. Nu se mai opresc! Zâmbetul ce-l shiţez pe buze este doar o iluzie a ceea ce era o dată. Aglomeraţie, spaimă, frică: acestea caracterizează acum visele mele din noapte.
Dimineţile albe acum nici nu le mai zăresc. Mai obosită ca noaptea mă trezesc.
Sunt tristă.
Mi-e dor de a mea fericire.
Simt că nimeni nu mă iubeşte. Iar eu tot sunt tristă. Sunt şi obosită. Vreau să dorm şi să nu visez nimic. M-am săturat de coşmaruri. Îmi vreau visele înapoi.
Strig în zare. Însă nimeni nu mă aude. E un strigăt clar de ajutor…însă toţi sunt prea ocupaţi cu ei ca să mai observe şi asta.
Aş vrea să existe un super-erou şi pentru mine…
Se poate…să nu mă audă nici el?
Vorbesc pentru mine? Eu mă aud….aud al meu strigăt…a mea chemare…
Leave a Comment