Restanţe?

După cum ştiţi, ieri a început oficial oroarea. Nu prea a fost mai mult decât o pregătire, cum şi azi a fost în mare parte… în ciuda reîntâlnirii cu cunoştiinţa aia urâtă pe care o bârfeşte toată lumea la colţ, predarea. Feţe noi… şi bineînţeles, cu noi poveşti de succes, date care mai de care fie cu parfumuri ruseşti fie cu roll-on.

Nimic nou, până la ultimul seminar (nici partea cu redusul grupei la jumătate din efectiv n-a ajutat în a trece peste plictiseală) când o anume doamnă profesoară m-a încurajat să privesc restanţa cu fruntea sus (că prea dormeam pe mine). Nu e vorba de o ratare, ci de un succes ce se lasă aşteptat, mai exact să nu fiu supărat că am picat, ci să fiu bucuros că-l pot da din nou.

Deşi e plăcută explicaţia prefer să rămân la varianta mea: “Am dat o lucrare atât de bună încât profesorul vrea s-o vadă iar”.