Prima mea poezie

Eu, in viata mea am scris 2 poezii.

Prima, in clasa a VII (sau a VIa?), clasa in care am beneficiat de un profesor de romana cum putini alti profesori am avut. Am convingerea ca facuse oarece prostii (pentru acele vremuri) si fusese retrogradat la noi in scoala. Pentru ca n-avea nici o legatura cu restul cadrelor didactice si parea tare strain de ideea de scoala generala. Intr-o vreme in care profesorii de romana dictau comentarii pe care elevii ar fi trebuit sa le invete pe de rost, omul asta tinea niste ore superbe, cu detalii care-i inviau pe mortii scriitori cuprinsi in manuale.

Ora de romana prespunea citit acasa, reluat fragmente in clasa si stat apoi de vorba, la ora, intr-un fel care nu semana deloc a ‘lectii’. Daca n-as fi citit continuu din clipa in care am invatat sa citesc, as fi zis ca acum din cauza acestui profesor citesc. (Iar faptul ca in dreptul meu in catalog se adunau notele de 10 fara ca eu sa stiu de unde si cand au aparut n-a facut decat sa-mi confirme faptul ca era un profesor foarte bun, care recunostea adevaratele valori :)).

Si, intr-o perioada in care nu descoperisem poezia, cuprinsa probabil si de avantul nenumaratilor de 10 mentionati mai sus, am ajuns sa scriu o poezie. 3 strofe. Despre iarna, ca era iarna. Poezie de care am fost ingrozitor de mandra. (ma rog… ingrozitor de mandra de primele doua strofe; ca pe a treia am compus-o greu si constransa de imprejurari. ca mi s-a parut ca o poezie care se respecta are neaparat mai mult de doua strofe).

Mai tin minte 2 versuri din ea: ‘desenat-a flori de gheata/ pe a tarii mandra fata’. Astea 2 pe mine ma impresionasera in mod deosebit, caci in acele vremuri (si mult dupa aceea) eram fascinata de florile de gheata de la ferestre. In camera mea era foarte frig (iarna), si cu cat era mai frig cu atat eram mai fericita, astepand zilele (destul de rare) in care geamurile mele erau pline de sus si pana jos de flori de gheata. Incercam sa le desenez fara sa reusesc sa ma apropii nici un pic de minunatia pe care o vedeam. Si invocarea lor in cadrul poeziei (flori de gheata!) imi aducea zambet pe buze. Ceea ce insemna ca poezia era buna. Pardon! Era foarte buna 🙂

Cu prima ocazie am luat poezia si am dat-o profului. Proful a citit-o cu mare atentie (dar asa facea el orice: cu foarte mare atentie), a impaturit foaia de hartie si a pus-o pe catedra. Si si-a continuat netulburat activitatea.

“Nu i-a placut. deloc. de la strofa 3 mi se trage.” … M-am suparat rau intai pe mine (nu trebuia sa i-o arat), apoi pe el (nu merita sa i-o arat), apoi iar pe mine (o fi o poezie proasta rau?) si, in cel din urma apoi, m-am resemnat (nici nu poti sa-i spui poezie). Cred c-au trecut macar doi ani pana am parcurs acesti pasi (dupa multa vreme am regasit-o si m-a frapat cat de induiosator-naiva era; mi-a fost chiar mila de prof ca l-am pus in situatia aia). Cat i-am parcurs (pe anii astia de care zic ca au trebuit sa treaca pana m-am resemnat) n-am scris nimic; dupa ce i-am parcurs- nici atat n-am mai scris nimic.

Poezia 2 a aparut accidental, prin liceu probabil. Eram la biroul meu si am auzit la radio o melodie. Am inceput sa scriu fara sa-mi fie clar ce fac, si am scris ‘fluent’ pana mi s-a epuizat… imboldul. Cand am recitit ce scrisesem mi-am zis ca-i poezie. Avea un ritm al ei si proza nu era, categoric. Mi-a placut pentru ca-mi readucea starea data de melodie. Era oarecum pe tema marii (pe care o iubesc cum iubeam florile de gheata). N-am schimbat nimic la ea si i-am aratat-o mamei, care a fost miscata. Da’ dupa cateva zile m-am gandit c-a fost miscata pentru ca aflase c-o scrisesem spontan si ca era cu versuri albe (nu cred ca se astepta nici la una, nici la cealalta din partea mea). Dupa alte cateva zile am rupt-o si cred ca foarte bine am facut. Am ramas cu senzatia ca scrisesem o poezie frumoasa. Nu in sensul c-am ramas mandra de mine, ci ca am ramas cu amintirea nestirbita a a unei stari senine pe care atunci, poezia aia, mi-a dat-o.

Si de atunci n-am mai recidivat (in versuri)(nici in proza).

Categories: eu

Lasă un răspuns