Nervos, dar fericit

Îmi vine să-mi bag tot în toate câte mă enervează şi nu mă lasă în pace din motive absurde.

Am nişte nervii că îmi vine să iau pe cineva şi să dau cu el de toţi pereţii până îi zboară creierii.

Sunt adolescent, adică mă aflu în cea mai delicată perioadă a vieţii, o perioadă în care trebuie să învăţ cât mai mult, să decid foarte mult, să înţeleg viaţa, să înţeleg lumea, dar se pare că ea nu vrea să mă înţeleagă pe mine.

Mereu încerc să fiu un om educat, inteligent şi plăcut celor din jur, dar cât de mult bine aş încerca să fac asta se întâplă să fac şi greşeli, multe neînsemnate, dar pentru alea neînsemnate sunt bătut în cap până la limita răbdării mele, de parcă aş fi răsturnat lumea.

Eu, care credeam că părinţii ar trebui să mă înţeleagă cel mai bine, m-am înşelat. Ei sunt cei care trebuie să-ţi fută viaţa până în ultimul minut din copilărie… cu toate că sunt conştienţi ce e aia viaţă, dar lasă deoparte scopul vieţii şi aleg să trăiască pentru nişte lucruri neînsemnate. Ei trebuie să îţi spună azi nişte căcaturi pentru ca mâine să-ţi spună altele… majoritatea în contradictoriu cu cele de azi.

Pe de altă parte sunt o grămadă de idioţi în ţara asta care nu sunt capabili să-ţi recunoască meritele pentru că ei respectă nişte reguli de tot căcatul care nu au voie să fie corecte… trebuie să te fută până în gât că altfel nu e bine.

Totuşi sunt fericit…

Categories: eu

Leave a Comment