Moartea

Iertati-ma, dar am de gand sa vorbesc despre moarte. Pe mine ma preocupa. Tin minte o fotografie de la o inmormantare (cu mortul in prim plan) la care ma uitam pe furis cand eram mica (imi zisese mamaia ca nu-i voie sa ma uit la ea). Si eram fascinata de mort. Nu stiu cum sa zic… desi in fotografii toti oamenii sunt ‘inghetati’, eu am impresia ca pot deosebi, intr-o poza, un cadavru de un om care doarme. La cadavru mi se pare evident ca omul nu e. Si ma uitam la poza incercand sa vad ce-l deosebeste pe mort de vii, altceva decat faptul ca era in cosciug, inconjurat de flori. (n-am descoperit)

Pe la 10 ani…
… am avut un moment de rascruce vizavi de moarte… cand mi-a zis mama (la care m-am plans ca-mi pare rau ca fratele meu a murit la nastere) “daca traia el, nu mai erai tu” (fratele ar fi fost cu un an mai mare decat mine). Afirmatie ce mi s-a parut imposibila. Cum sa nu fiu, daca sunt?
M-am blocat si am incercat (indelung) sa-mi imaginez ca nu sunt. Pe vremea aia traiam mult in imaginatie si-mi era usor sa-mi imaginez orice. Dar sa-mi imaginez ca nu sunt, nu puteam. Mi-era mai usor sa-mi imaginez ca realitatea (si orice altceva) nu exista, decat ca nu exist eu.

Tot exersand senzatia ca ‘nu sunt’, mi-am dat seama ca nu vreau sa mor. M-a linistit partial gandul ca de cand ma nascusem pana facusem 10 ani fusese o gramada de timp (asa mi se parea atunci :P) . Ma gandeam ca-i posibil ca pana la urma sa te plictisesti de trait. Incercam sa-mi imaginez c-am trait de 6 ori mai mult decat traisem si mi se parea ca am in fatza o eternitate. Chiar e posibil sa te plictisesti in atata timp. Sau sa obosesti atat de mult, incat moartea sa fie o bucurie la fel de mare cum un somn prea mult asteptat.

Viermi sau foc?
Pana la urma am descoperit ca-i subiect tabu. Si ca daca se intampla sa apara la cineva vreo preocupare legata de marea trecere, preocuparea se refera la procedurile de inmormantare. Ori inmormantarea pe mine ma lasa rece (daca pot sa spun asa :D). Mi-era (si mi-e) indiferent cum o sa fie.

Pragmatic vorbind, m-am hotarat ca varianta in care atunci cand mori, dispari pur si simplu, desi imposibil de imaginat, e ok. Ai disparut. Sfarsit.

Dar daca nu dispari?
Am citit din marturiile celor care declara ca s-au intors din morti… m-am incurajat singura auzind ca unii regreta ca s-au intors, pe motiv ca dincolo era “bine”… m-am intrebat de ce vor unii oameni sa moara in mijlocul rudelor/prietenilor. (De fapt, singuratatea ma sperie cel mai tare. Singuratatea de atunci, care n-are nici o legatura cu singuratatea din timpul vietii. Poti sa fi inconjurat de oricate fiinte relevante si apropiate, cand mori esti singur.)

Categories: eu

Lasă un răspuns