În prag de nebunie…

Mira are o criză de nebunie.Se leagănă aritmic,dar violent de parcă ar vrea să se loveasca de tot ce o înconjoară,de toate acele obiecte tăioase,reci,hidoase,umane.Gemetele ei sunt surde,dureroase,atât de dureroase incât ar putea să rupă cerul.Tremură ca si cum ceva din lumea asta o sperie sau îi provoaca răceală.Friguri poate prea neumane pentru o fiinţă neînsemnată precum ea.

Mira fusese ucisă de gânduri cîndva şi e păcat s-o apuce acum nebunia.Gândurile ei sunt mereu pline de venin.Lumea din jurul său o impinge spre prăbuşire,cade ca şi cum ar cădea în gol,apoi o ridică puţin si o aruncă ca pe un morman de gunoi.Începe să plângă necontrolat precum un copil uitat intr-o lume pustie,străina,apăsătoare.Se-neacă cu plânsul brutal,se opreşte şi începe să-şi vâre pe rând degetele în gură(geme,priveşte cu ochii măriţi,buimacă…ştie că a înnebunit)…apoi le scoate,se leagănă iar.

El o priveşte continuu,înmărmurit,incapabil să facă un gest care să-i atenueze ei durerea,incapabil să rostească un singur cuvânt şi mereu incapabil în a-şi arăta iubirea.O credea nebună şi acum că a înnebunit îl dor propriile cuvinte,dar şi toate nopţile în care a lăsat-o să plângă singură în timp ce-o apăsau indiferenţa si furia lui.El niciodata n-o privea când îi vorbea,n-o admira pentru ceea ce era.

Credea că-l deranjează prezenţa ei şi a început să se otrăvească,la început cu idei dintre cele mai ciudate,apoi cu tot felul de pastile,ca spre final să aibă sufletul sfaşiat,iar porii să arunce sângele murdar de iubire.Prea multe sentimente strivite,amestecate care nu-şi găseau locul în inima ei.

Ea,Mira nebuna,se-aşază intr-un colţ al patului si priveste…are ochii roşii de plans,are pielea pătată de lacrimi,privirea ei este întunecată,ştearsă,iar chipul ei vrea să fie lipsit de expresie…se vede că nu e aici,parcă e nicăieri.O sufocă propriile haine,îi ucid visele,îi cos gura,i-o umplu cu clei ca mai apoi,s-o sufoce cu idei.
Trupul ei fragil este strâns,împins într-un colţ,bombardat de obiectele camerei.Închisă în ea,dar şi în încăpere se ofileste şi doare stingerea ei.

Idei!Idei!Mulţimi nesfârşite de ganduri şi idei îi inundă mintea,i-o sfarmă,îi leagă mâinile,îi încătuşează cuvintele,îi cioparţesc picioarele…ele…blestematele…îi inunda mintea.

Categories: eu

Lasă un răspuns