Cum se mai numeşte limba franceză?

Umblă vorba că i s-ar spune şi limba lui Molière. De ce oare? N-am aflat exact, dar m-a amuzat filmul cu acelaşi nume, de fapt m-a întristat, de fapt…le-a făcut pe ambele. S-o fi vrut ca filmul să prindă un stil creat de cel care-i este personaj principal? Tot ce e posibil, eu tot cred că e amuzant, iar mare parte a acestui lucru se datorează plasării acţiunii.

Personajele îşi joacă doar rolul, dar vremurile de atunci îi forţează să joace după reguli care acum par absurde. E distractiv să vezi ce însemna atunci profesorul (un gigi care te obosea să-l admiri pictând şi pe care îţi permiteai să-l faci să aştepte), indecenţa (un mini decolteu), dragostea interzisă (aici e prea lungă paranteza… ştiţi voi…), viclenia şi apoi răsplata pentru combinarea ei cu prostia, de care trebuie spus că era din plin chiar şi la membrii societăţii bine informaţi, şi bârfa!

Aici era durerea mare a îndrăgostitului bogat şi prost care nu dă cioara din mână (care, fie vorba între noi, era cam privighetoare) pentru porumbiţa de pe gard ci o dă pentru cioara de pe gard!

Ce e curios, este că toate aceste evenimente se petrec într-un vis plin de amintiri trecute ce apare într-un somn de criză inspiraţională.

Categories: eu

Leave a Comment